7 lucruri pe care NU le fac cu fii-mea deși trendul în parenting zice că ar trebui

De când m-a făcut bibica mamă, am citit cam un hectar de sfaturi pentru o părințeală profi și o educație blândă. Am fost cuminte și am încercat să le urmez pe toate, ca să nu-mi stric puradelul și să șifonez atașamentul securizant pe care-l are cu mine, că doar asta-i baza omului cu self worth de mâine, nu? Numai că unele lucruri nu ni s-au potrivit neam sau mi-au dat mie prea mult de furcă. Mai sunt și câteva chestii pe care, din ce văd eu în jur, parcă le fac toate mamele, numai eu nu, că-mi place să mă joc cu focul și să periclitez viitorul bibicăi, desigur. Despre 7 lucruri pe care standardul actual în părințeală, bunicile și vecinele zic să le fac cu fii-mea, iar eu nu le fac, povestesc azi. Pentru că tare mi-ar fi prins bine să citesc așa ceva când îmi făceam mea culpa printre lacrimi, de teamă că am picat testul de mămicenie și că mă bombăne familia extinsă pe la spate că nu-s în stare să-mi cresc urmașa.

Nu mâncăm la masă, în familie

Decât în weekend, o dată sau de două ori, când gătesc pentru toată familia, mai puțin Mișu, care doar miroase tot ce mâncăm noi. Dubios, nu? Mai ales dacă-ți mai zic și că în restul timpului mâncăm CITIND pe jos, în camera ei, sau pe canapeaua din sufragerie.  Din cauza asta, bibica încă nu mănâncă prea elegant cu tacâmurile și, de obicei, preferă să o hrănesc eu. Cum am ajuns aici? Păi, din cauza mea, evident. La începutul diversificării am fost un haos total și eram terifiată de gătitul pentru bibi. Sfecla roșie avea nitriți periculoși, orezul arsenic, pâinea zahăr, puiul trebuia să fie crescut în bătătură, la munte, ascultând Bach, piureurile mi se păreau câh și reflexul de gag mă îmbătrânea instant. Nu știam ce să fac mai întâi, brioșe cu cartof dulce sau un curs de prim ajutor în caz de înec cu mâncare. Asta mică făcea nazuri, n-avea ea chef de ciorbică, de mâncat cu tacâmuri nu mai vorbesc, iar mie a început să-mi vină cheful să mă duc în pădure și să mă sihăstresc. Așa că am eliminat o parte din stres și am început să facem picnicuri în camera ei, alături de niște cărticele. Și lucrurile au mers din ce în ce mai bine. Acum, bibi papă aproape orice, știe când e burtica plină și spune, știe și ce mănâncă, vorbim despre mâncare, uneori mă ajută să o prepar, uite, ieri a curățat singură o ceapă. Ritualul nostru începe cu “fugi la bibliotecă și alege-ți o carte pentru masă”, apoi o rog să aleagă în ce cameră vrea să mănânce. Uneori mănânc și eu cu ea, la picnic, nu musai același lucru. Gustă și de la mine, uneori îi place, alteori nu. Eu nu prea gătesc pentru toți. În primul rând, pentru că primim foodz de la bunicuțe și-n al doilea, că asta ar mai lipsi, să și gătesc pentru trei persoane când eu abia mă descurc cu o porție pentru bibica. Dar în weekend fac un efort și pregătesc ceva gen pilaf sau paste, ne înghesuim la măsuța din bucătărie și prestăm și noi, juma’de oră, o cină în familie, ca oamenii. Îți dai seama câta musca am pe căciulă când văd cât de insistent recomandă toată lumea, de la medici la experți în parenting și mămici din toate zările, mesele zilnice în familie. Dar atâta vreme cât ne reunim regulat, chiar dacă mai rar, la o masă în familie, nu mi se pare o problemă, mai ales că relația bibiloiului cu mâncarea pare, deocamdată, foarte mișto. Copilul ăsta e fan mâncărici de legume și papă 99% din ce gătesc eu, iar eu – să mai zic o dată? zic – nu gătesc prea bine și nici nu-mi place să gătesc. Așa că aia e!

Nu o pun să strângă după ea

Ar trebui să aplic ceva regulă cu strânsul jucăriilor după ce terminăm cu ele sau la sfârșitul zilei, dar n-o fac. Ca să nu fiu ipocrită cerându-i asta bibicăi, ar trebui ca și eu să strâng lucrurile de pe birou, de prin casă și să spăl vasele înainte de culcare, ceea ce nu prea se întâmplă. Apoi, dacă oprim un joc seara, cum să stricăm tot aranjamentul înainte de culcare și s-o luăm a doua zi de la capăt?! Păi nu-i păcat de cât amar de timp am petrecut așezând 43 de dinozauri în ordine descrescătoare la coadă pentru o guriță de tocăniță cu cărniță? Pentru mine e un stres în plus să o borfăi p-asta mică să le strângă. Nu e mare lucru, că doar trebuie aruncate în cutii, dar îmi place mai mult liniștea la căpuț și o prefer în locul unor lupte zilnice de putere pe tema asta, a ordinii, care nu mă preocupă în mod special. O să zici da, dar mai încolo, când o să fie adolescentă, o să regreți că n-ai învățat-o de acum să strângă după ea. Poate da, poate nu. Am observat cu maaaare mirare că bibi, câteodată, fără să-i zic eu nimic, își pune singură anumite jucării sau cărți la locul lor, iar dacă eu le las vraiște mă ceartă și mă trimite să le pun unde trebuie. Poate o să am o surpriză. Oricum, adevărul e că, dacă aș vrea să o obișnuiesc ordonată, ar trebui să fiu eu ordonată mai întâi. Să mă deranjeze o jucărie uitată pe jos în mijlocul holului sau teancul de cărți de pe canapea sau rufele neîmpăturite din dormitor. Dar nu mă deranjează. Le las în pace, că nu mi-au făcut nimic. Așa că nu pot să am pretenții de la domnișoara mea.  

Nu fac rotația jucăriilor ca la carte

Mai rămân oleacă la subiectul jucăriilor, mai exact la rotația lor. Pentru cine nu știe, rotația jucăriilor înseamnă să oferi copilului doar câteva jucării într-o anumită perioadă (una sau două săptămâni, în funcție de timpul tău și interesul lui). Le pui la vedere, într-un Kallax orizontal, dacă ai fost cuminte și-ai urmărit canalele de social media ale mămicilor influencer, în tăvițe, Montessori style. Așa eviți suprastimularea puradelului, dezordinea, haosul și reușești, ca prin magie, să îi oferi regulat jucării noi – pentru că piticul uită de jucăriile pe care nu le vede și se bucură când le descoperă iar. Pare un concept foarte mișto, nu? Chiar este. Așa începusem să fac și eu, dar nu era prea fezabil în apartamentul meu lipsit de debarale și tare sărac în spații de depozitare. Cu timpul, când s-au înmulțit jucăriile – și nu neapărat cu piese de rezistență, care să-i trezească interesul zile întregi, bicoz cadouri de la bunici & others și shopping compulsiv în Jumbo – rotația jucăriilor a devenit un chin. Să selectez săptămânal jucării din dulapuri și să le mut pe celelalte, apoi să le scot iar pentru că își vrea dinozaurii înapoi sau uatevăr… mnope. Nu sunt în stare. Așa că am adaptat procedeul și folosesc Kallaxul (că eu am fost cuminte și mi-am urmărit mamele preferate pe Insta&YouTube, fără ele jur că nu aș fi știut să mămicesc nici pe jumătate cât mămicesc acum) drept spațiu de depozitare în care am pus cutii textile de la Sinsay. De la ei mai am și niște coșuri faine pentru plușuri, împrăștiate prin toată casa. Practic, în camera ei păstrez toate jucăriile care chiar îi plac. Le scot pe rând, după cum are chef. Dacă face o obsesie pentru vreo jucărie de care eu m-am săturat, o ascund prin vreun coș sau în dulapul din dormitor, apoi o scot iar când arde și trebuie să-i distrag atenția. Mai am niște cutii cu tot felul de jucării sau prostiuțe pe care îi place să le descopere, dar care nu țin la joacă îndelungată. P-astea i le ofer tot așa, când am ceva urgent de făcut și trebuie s-o deturnez de la țițică.

Nu o scot zilnic afară

Ar trebui s-o scot zilnic, de două ori pe zi, nu-i așa? Mhm. Da, dacă aș fi avut ceva spațiu verde pe lângă bloc, un parc sau măcar trotuare, aș fi scos-o mai des. Dar atunci când e vâjgălău afară sau pur și simplu când bibica mârâie că nu vrea să iasă, n-o oblig. Pentru că nu am unde s-o duc, frățică. Știi unde mergem când vreau să se joace puțin în aer liber? În cimitir. E vizavi. Și în curând o să avem și un parc în apropiere, dar e genul de parc cu mult beton, din ăsta bordurist, de sectorul 4, și parcă e mai fain în cimitir, zău așa. Și dacă vara mi-era cumva mai ușor să mă mobilizez și să ies cu ea aproape zilnic, că o scoteam în hainele cu care era deja îmbrăcată, acum are țâșpe prilejuri să se răzgândească până îi pun țoalele de iarnă pe ea. În plus, a avut vreo două luni un bâzdâc și nu mai voia să poarte haine DELOC. Ajunsesem să stăm doar în casă că făcea mare scandal la vederea unui tricou. Apoi, odată ajunse afară mă întreb dacă oamenii ăștia care zic să scoți copilul la aer curat stau toți la țară sau la munte. Pentru că aerul de la noi numai curat nu e. În concluzie, să zicem că o scot afară 5-6 zile din 7. Între 20 de minute și 2 ore. Și nu eu sunt cea care insistă să ne întoarcem acasă, ci asta mică. O fi grav, n-o fi, copilul e mulțumit așa, iar eu fac tot ce pot în privința asta. Uite, peste jumătate de oră încep tratativele cu domnișoara ca să se îmbrace și să mergem în părculeț (încă nu e deschis, sărim gardul) cu avionul din polistiren, să vedem cât de mult zboară.  

Nu o plimb în cărucior

La cărucior am renunțat înainte să împlinească bibica un an. Nu l-am suportat, și nici ea nu s-a prea dat în vânt după el când a început să stea în picioare. Am preferat s-o port în Manduca sau Boba, pentru că nu știu cum pot mămicile din cartierul meu să intre cu căruciorul în magazine fără să trântească produse de pe rafturi sau să meargă pur și simplu cu el pe șosea pentru că, așa cum ziceam mai sus, nu avem trotuare. Iarna asta am cam renunțat și la Manducă, am ieșit cu ea de mână sau în brațe, old school. Să zic drept, nu m-a apostrofat nimeni pe tema asta. Cred că ar fi fost aiurea să mă certe careva că nu-mi pun puradelul de 2 ani în cărucior. Dar, discutând cu o vecină, m-am simțit cumva vizată atunci când a spus că nu a vrut să-l facă prea dependent de ea așa că nu l-a purtat în sistem și a preferat căruciorul. Îți dai seama că imediat am interpretat-o ca pe o acuzație la adresa mea, care îi știrbesc din leagăn – sau sistem – independența copilului., sânge din sângele meu.  

Nu o trimit la grădi

Da’ de ce nu o dai la grădiniță? Am și eu câțiva prieteni și toți m-au întrebat asta. De ce nu o dau la grădi? Păi, pentru că are doar 2 ani și mie, care nu am fost la grădi deloc în copilărie, mi se pare prea mică. Pentru că încă alăptez și nu vreau să o înțarc. Pentru că nu am chef acum să trec prin procesul de adaptare blândă. Pentru că nu m-am documentat în ce privește grădinițele din jur și nici nu am starea necesară să o fac acum. Pentru că nu vreau să vină cu carcalaci de la grădi și să stau zi și noapte cu ea în brațe din cauza febrei – am rămas traumatizată după răcelile pe care le-a avut anul trecut și nu sunt eu într-o perioadă prea bună psihic ca să gestionez alte boli. Acum, îți dai seama că nu o țin într-un glob de cristal, dar mi se pare ineficient să o trimit la grădi cât lucrez eu ca să răcească (pentru că va răci, nu am niciun dubiu) și după aceea s-o țin acasă cu mine. Pe scurt, nu am niciun motiv serios ca s-o trimit acum la grădiniță. Eu lucrez part time, când doarme ea, mai vin bunicile 2-4 ore câteva zile pe săptămână și aia e. Ne descurcăm. Mai vedem de la 3 ani încolo ce facem.  

Nu îi interzic ecranele

Piei Satană! Cum să lași copilul la ecrane? Abia a făcut 2 ani, wtf, femeie, ești nebună? Pfoa, copilul meu nici nu știe că există ecrane pe lume.

Așa-mi imaginez reacțiile altor persoane care află că, la noi în casă, ecranele sunt privite și de copil. Uneori cu interes, alteori cu indiferență.

Și ar avea dreptate persoanele cu pricina. Dar, în viața asta trebuie să alegi, câteodată, varianta cea mai bună dintre toate variantele posibile. Iar când tăticul este un gamer înfocat, mare iubitor de gadgeturi și Tom și Jerry, care nu-ți împărtășește opinia în ce privește damage-ul ecranelor în dezvoltarea copilului…well, pur și simplu încerci să reduci pagubele.

Și pentru că discuțiile (poți citi și “certurile”) nu funcționează în acest caz, alternativa ar fi să îl leg pe bărbată-meu într-o pivniță și să-i arunc calculatorul. Ceea ce e imposibil, pentru că nu am pivniță. Plus că ar fi ilegal să fac asta. Cred.

Așadar, celălalt părinte are o atitudine mult mai permisivă în privința asta. Muuuuuult mai permisivă. Iar bibi se uită uneori la A ram sam sam, Baby Shark, niște cântecele cu dinozauri, Puffin Island și Tom și Jerry. Nu stăm cu ochii pe ceas ca să oprim emisiunea după 15 minute fix. Uneori vrea doar un episod, alteori 5. De cele mai multe ori, însă, se plictisește după vreo 10 minute și pleacă.

Am avut câteva zile, prin decembrie, când i-am pus cântecelele cu dinozauri pe jumătate din ecranul meu, în timp ce eu lucram pe cealaltă jumătate, FREDONÂND. Încă eram la program full time atunci și eram absolut copleșită singură cu bibi acasă.

Alternativa ar fi fost să urlu de neputință și să bocesc urât în fața ei. Tind să cred că am ales varianta bună, mai ales că au fost excepții. Am trecut pe part time și, cel puțin cu mine, vede ecranul laptopului doar când învățăm împreună coregrafia de la A Ram Sam Sam, și pe cel al telefonului când îi arăt vulcani, planete sau cine știe ce animal interesant de prin cărți, ca să priceapă mai bine un subiect.

Nu e ideală situația asta și nu recomand ecranele pentru copii atât de mici. Bibi are mereu un părinte lângă ea care explică imaginile. Se uită cam la aceleași chestii de fiecare dată. Nu se întâmplă zilnic să vadă desene. Nu au rol de baby sitter. Nu le-am folosit ca recompensă. Nu le privește înainte de culcare.

Ecranele pur și simplu sunt și ele pe-aici. Le folosim câteodată, fără să facem tam tam, doar aram samsam.

Dependența de ecrane e a real thing. La noi, e a real thing pentru cealaltă persoană implicată în creșterea copilului. Să interzic complet desenele sau alte imagini privite pe un ecran ar însemna să tulbur și mai mult relațiile dintre toți membrii familiei.

Așa că fac tot ce îmi stă mie în puteri. În puterile celuilalt părinte mi-e imposibil să mă bag. Oamenii se schimbă doar dacă își doresc să se schimbe.

Bașca, poate fi atât de ușor să plantezi copilul în fața unor desene sau scene haioase cu animale, să uiți de el și să-ți faci treaba, oricare ar fi aceea, încât privitul la ecrane devine o soluție pentru multe situații. Și ai nevoie de muuuultă stăpânire de sine, de activități, de energie și calm ca să te joci cu copilul în loc să-ți faci treburile, urmând să te ocupi de ele după ce adoarme, chiar dacă asta înseamnă să dormi tu mai puțin din puținul pe care ai ajuns să-l dormi.

Uff.

E greu. Tare greu.

D-aia e important să ne amintim că mămicia (și părințeala în general) nu este o cursă de sprint, ci mai degrabă un maraton. Este normal să greșim și să eșuăm uneori, dar ceea ce contează este să învățăm din aceste experiențe și să încercăm să facem mai bine data viitoare.

Așa că voilà! 7 exemple de părințeală imperfectă pe tarlaua mea, și-or mai fi și altele, oho. Să nu crezi că am decis eu cumva să nu fac lucrurile despre care am vorbit mai sus din cine știe ce principii de viață sau bazându-mă pe vreun studiu obscur care spune că puradeii purtați în Manducă și care mănâncă în timp ce le citește mami vor avea cu 17% mai mult succes în viață. Nope. Astea sunt eșecurile mele de până acum. N-am reușit să fac altfel ca să corespund. Dar dacă la noi funcționează lucrurile așa, nu cum zic specialiștii, atunci prefer să ignor specialiștii. Și o astfel de atitudine cred că e de bază pentru sănătatea mintală a oricărei mame din lumea asta. Am vrut să scriu articolul ăsta și ca să pot vedea, peste ani, dacă și cât de grav am greșit, dar și ca să ofer altor mămici senzația aia de ușurare care te cuprinde când vezi că și capra vecinului rumegă altfel decât scrie în manual. Sau când vezi că la alții e și mai mult haos decât la tine. Sau când vezi că e ok să faci atât cât poți, în contextul familiei tale, atâta vreme cât toată lumea e în siguranță, sătulă, liniștită și iubită.