Meniu Închide

Cum mi-am dat în cărți sfârșitul lu’ 2018

Sfârșitul lui 2018 n-a fost deloc ușor. Noooo, sir! A trebuit să citesc șapte cărți în șapte zile ca să-mi ating target-ul anual pe Goodreads (îmi șoptisem neîmpăcată-n barbă în primele zile ale anului trecut că o să dau gata cincizeci de bucăți și sub nicio formă nu aveam de gând să-mi încalc promisiunea) acordând, în același timp, un minim de atenție cutumelor festive, ca să nu mă ia lumea la ochi drept căpcăună. Așa că am citit pe nerăsuflate în fiecare secundă liberă de beteală, porcării și dereticat, cu o hămeseală prea puțin elegantă, dar care mi-a amintit de vremurile de demult când petreceam tot așa, zile întregi, ghemuită-n canapea, cu mintea umblând brambura prin tot felul de lumi. O variantă practică ar fi fost să aleg șapte cărți subțiri, ușurele, care se citesc numaidecât, dar pentru că voiam musai să termin seria „Homecoming” a lui Orson Scott Card (mai aveam trei volume), mi-am făcut loc pentru puțin peste o mie de pagini ciopârțindu-mi orele de somn, ‘coz fuck them! N-am eu nevoie de somn de frumusețe, pot oricând să-mi pun o pungă de hârtie pe cap și să-mi desenez gene lungi și bot de angelină.

Homecoming-ul lui Card mi-a plăcut, dar prin învăluire. O vreme nici n-am recunoscut că m-a prins și că-s avidă și guvidă după aventurile lui Nafai, Luet și Shedemei (my faves) pentru că povestea este o dramatizare a textului sacru al mormonilor (pe care profetul Joseph Smith -real dude- l-a descoperit datorită unui pont primit de la un înger pe nume Moroni) și dă pe dinafară de referințe creștine și dileme morale. Găsești aici atât povestea Genezei și un Suflet Suprem, cât și secretul unui viitor sigur al omenirii: femeile sunt la putere, tehnologia e dezvoltată și folosește computere, dar omii nu au inventat încă roata, și gândurile sunt supuse unui control continuu care le filtrează pe cele susceptibile de violență organizată. Dacă reușești să-l ignori pe Elemak, cel mai încrâncenat personaj negativ ever, măcinat până-n măduva oaselor de invidia față de frate-său, dacă nu te oftici prea tare când afli, în primul volum, că femeile-s șefe absolute și-i țin pe bărbați într-o permanentă stare de derută și țâțâire a curului, încheind contracte de căsătorie pe un an, și dacă nu te revoltă prea tare absența explicațiilor științifice hard core, atunci s-ar putea să-ți placă Homecoming-ul lui Orsonel-Mormonel și să ai câteva momente Aha! foarte agreabile.

După aia am aflat că Orsonel a mai plodit o carte despre cum să scrii SF și fantasy, așa că am citit-o și pe aia la repezeală, că am găsit-o pe archive.org.

Mai mult decât seria lui Card, însă, mi-au plăcut două cărticele scrise de doi Johni: „Stoner” (de John Williams) și „Pășunile raiului” (de John Steinbeck). Stoner vine cu depresie la pachet, așa că nu ți-o recomand dacă tocmai îți cauți sensul vieții, dar dacă ești pregătit să dai ochii cu un vanitas vanitatum în toată splendoarea și știi că e neproductiv să te-ntrebi dacă viața merită să fie trăită, atunci na de poftim! Cartea asta o să te obosească și o să te întristeze cum puține alte cărți o pot face (un exemplu ar fi „Povestea lui Orișicine”, de Philip Roth), dar să vezi chestie! E posibil să rezonezi atât de bine cu Stoner, încât să-ți vezi viața cu niște ochi mai îngăduitori de-acum încolo și să te bucuri că ai literatura de partea ta. Nu de alta, dar s-ar putea să te salveze.

cărți 2018

Din „Pășunile raiului” mi-a plăcut cel mai mult povestea lui Junius Maltby, fost contabil și actual puturos, care-și petrecea tot timpul citind, gândindu-se și vorbind. S-a însurat cu o văduvă și a adus-o la sapă de lemn cu lenea lui, iar la căpătâiul fiilor vitregi muribunzi, Junius a explicat pe larg vechimea și simbolul zvasticii și cum se fac diamantele, pentru că nu știa cum altfel se poate lupta împotriva morții. Și-a crescut copilul, pe Robbie, în cârpe, dar l-a învățat să se joace cu gândurile și imaginația. „Nu-s domnul Maltby, sunt trei sute de indieni”, i-a spus el învățătoarei care-l surprinsese încercând să dea foc președintelui Statelor Unite ale Americii. Nu pe bune, bineînțeles. Era doar un joc la sfârșitul căruia Robbie și prietenii lui au fost decorați cu insigne pe care era zgâriat un singur cuvânt: Erou.

carti 2018 Steinbeck

Am mai citit, printre altele, și Prietena mea genială”, de Elena Ferrante, și m-am enervat teribil. Nu-mi place neam Ferrante, începusem acum câțiva ani „Zilele regăsirii mele” și n-am reușit s-o termin, că era cu o femeie părăsită de mascul care zace-n pat gândindu-se Da’ dă ce?! și mă irită visceral chestiile astea. Am zis visceral pentru că femeilor le place să descrie multe lucruri astfel. Femeile sunt afectate visceral de cărți, de ploaie, de filme și de câte un tablou. Bărbații nu folosesc visceral decât atunci când îi trece o mega căcare. Oricum, după ce-am primit cadou Prietena genială, am zis că n-ar strica să-ncercăm să ne-nțelegem și să facem lucrurile să meargă.

Dar lucrurile n-au mers. Bre, proza ca proza, da, e forțoasă, are zvâc și un vârf de linguriță de brutalitate, pentru gust, dar numele masculilor (Alfonso? Alfonso???) și subiectul cărții mi-au scos peri albi. E vorba despre două prietene și multă râcă. După cum știe toată lumea, prieteniile dintre femei nu sunt niciodată prietenii curate ci, mai degrabă, dușmănii invidioase frumos colorate, cu băieții sau notele drept miză. Mă rog, dacă femeile n-ar fi trebuit să concureze o-ntreagă istorie pentru atenția, aprecierea și protecția bărbaților, poate că n-am fi fost atât de nasoale, dar realitatea e că orice gagică o să se uite cruciș la prietena ei de fiecare dată când aia o să aibă parte de-un mic succes sau de-un mădular mare. Și-n cartea lui Ferrante se-ntâmplă asta din două-n două pagini, iar mie mi se pare istovitor. Mă rog, nu apare câte-un mădular mare din două-n două pagini, dar ai prins ideea. Cât sunt mici, Elena e frumoasă și blondă și deșteaptă, iar Raffaella e urâtă, negricioasă și rea. După aia se dovedește a fi genială și capătă o frumusețe aparte care atrage, măi să fie, zeci de priviri admirative și complimente de la străini, iar toți băieții din gașcă sunt fermecați de zâna de ea și bla bla. Chiar dacă, la prima vedere, Raffaella e aia mișto și Elena e aia meh, care-o invidiază, lucrurile nu-s atât de simple, că și Raffaella parcă și-ar dori să fie în locul Elenei, de unde și dilema identitară: cine-i, de fapt, prietena genială? Știu, nu văd eu adevărata profunzime a poveștii, dar nu-i bai. N-o să termin tetralogia napolitană și nu-mi place Ferrante, iar asta e foarte bine, că-ncepusem să cred că e ceva în neregulă cu mine de nu mă mai enervează niciun autor.

Cam astea-mi fură ultimele impresii din 2018. Observ acum, retrospectiv, că m-am învârtit natural în jurul câtorva subiecte primordiale: femei, bărbați, literatură și relațiile aferente, iar motivul pentru care m-am trezit în ziua de 31, dis de dimineață, ca să fac brioșe, nu era legat de niscai pofte de nesătulă, ci de nevoia de a completa seria celor cinci elemente esențiale ale naturii cu cel mai important dintre ele: ciocolata.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.