Meniu Închide

Ce scuze meschine găsesc ca să nu termin de citit cărțile începute

carti neterminateÎn Camera cu Cărți zace cu paginile crăcănate The Gaze a lui Elif Șafak, pe canapea se odihnește Ziua a Opta a lui Thornton Wilder, iar în rucsac i-am îngrămădit pe Cortazar, cu 62. Model de asamblare și pe Murakami (nu Haruki, ci Ryu) cu Hituri celebre din epoca Showa, să se-mprietenească și să fie ciudați împreună. Aranjamentul ăsta funcționează de câteva luni, fără ca cineva să protesteze și să mă ia la rost că ce-tot-fac-de-ce-nu-termin-de-citit-cărțile-începute-de-ce-sar-de-la-una-la-alta și, în definitiv, de-ce-sunt-atât-de-neserioasă?!

Nici măcar nu pot să vă povestesc chestii despre cele patru cărți începute, pentru că -evident- nu știu ce naiba se întâmplă prin ele. Mă rog, Elif zice ceva de Băiatul-Zibelină și de o tipă foarte grasă al cărei gagic scrie un dicționar, Thornton habar nu am ce face că n-am citit decât introducerea, despre Cortazar am aflat că e incomprehensibil la primele trei lecturi, așa că nu mă agit cine știe ce, iar pe Ryu îl citesc circumspectă și vag ofticată că nu-mi displace așa de tare încât să pot spune că Ha! Haruki e mult mai mișto! 

Ei bine, iată că îndrăznesc –sunt și obraznică pe deasupra- să-mi scuz tărăgăneala scoțând la înaintare nu mai puțin de cinci, da, doamnelor și domnilor, cinci scuze ca să-mi bat joc de niște biete cărți care nu au altă vină decât aceea că au nimerit în mâinile mele.

 

Scuza numărul unu sună așa:

Am chef de ceva dar nu știu de ce anume.

Pe-asta o folosesc când îmi dă efervescența hormonală de furcă și mă-nvârt prin casă ca o curcă beată, mângâindu-mă pe alocuri. Mă iau de Elif Șafak, reproșându-i că pune prea multe zaharicale în povești, mă uit urât la Thornton (născut în aceeași zi ca mine), iar pe Ryu și Cortazar nici nu-i bag în seamă de ciufută ce sunt. Mi se par prea complicați. Nicio carte nu-i destul de așa-cum-vreau, măcar de-aș ști ce vreau, dar nu știu, așa că oftez și plec la anticariat, poate găsesc pe-acolo cartea de care am chef.

 

Scuza numărul doi depinde.

Depinde de serialele pe care le las să mă obsedeze.

Săptămâna trecută a fost Stranger Things. Înainte a fost, bineînțeles, Game of Thrones. Printre picături, Big Bang Theory și Star Trek.

Sunt doar un om.

Care a descoperit recent și Netflixul.

Vai de mine.

 

Scuza numărul trei are de-a face cu ocazionalele pahare de vin roșu demisec pe care mi le ofer drept răsplată pentru că am supraviețuit trei decenii și-un pic (un pic mai mult, uatever) fără să am nici măcar una din următoarele abilități, talente sau virtuți: socializare, orientare în spațiu, orientare în fața blocului, grație feminină, răbdare. E un lucru știut că după două pahare de vin începi să dansezi prin casă și să dai haotic din mâini, activitate care face imposibilă lectura.

 

Scuza numărul patru ține de scriitoarea din mine, aia mică și pricăjită, cu muci la nas, care are prostul obicei să clocească idei taman atunci când cititoarea din mine vrea să termine o carte. Ca să nu iasă scandal, cititoarea renunță și o lasă pe scriitoare să-și facă damblaua că, până la urmă, amândouă vor să mănânce și cititul nu se plătește prea bine. Nici scrisul, dar măcar există o speranță.

O păstrez într-o cutie.

 

A cincea scuză e că am un tapet stupid, cu niște flori în formă de țâțe, care-mi distrage deseori atenția și rămân minute în șir cu ochii pe pereți, până când se face târziu și trebuie să mă culc.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.