poster Kingkiller Chronicles
Din bibliotecă

Cronicile ucigașului de regi, de Patrick Rothfuss – O poveste care mi-a făcut bine

Nu știu eu prea multe despre viață, dar de un lucru sunt sigură: cărțile sunt pe lumea asta ca să te ajute să treci peste momente dificile.

De aceea, atunci când am aflat acum două luni, la un control de rutină, că posed o „tumoră cu evoluție imprevizibilă și necunoscută”, am decis pe loc: îmi trebuie o poveste fantastică, lungă și plină de magie, care să-mi țină tovărășie seara, când încep să zburde gândurile urâte. L-am întrebat pe taica Google ce-mi recomandă și mi-a zis „Cronicile ucigașului de regi”, de Patrick Rothfuss.

I-am dat o șansă, chiar dacă descrierea menționa că-i o poveste cu un orfan (am rămas traumatizată de Oliver Twist) și bine am făcut. Romanul ăsta m-a ținut în brațe ca pe-o cocuță tot timpul cât m-am foit pe la doctori, înainte și după operație. A avut grijă de mine, m-a amuzat și m-a fascinat, m-a și enervat pe alocuri, dar e bine să te mai enervezi din când în când, că pui sângele în mișcare.

Cronicile ucigașului de regi e o fantezie înaltă care se desfășoară într-o lume secundară numită Temerant. Povestea e despre un puști isteț cu părul roșu, din neamul Edema Ruh (un fel de țigani sau evrei nomazi), care vrea să-i găsească pe ucigașii părinților și întregii sale trupe de cântăreți-povestitori-actori ambulanți. Kvothe (așa-l cheamă pe orfan) intră în tot felul de buclucuri pentru că are gura mare, dar treptat reușește să-și construiască o reputație de erou – și e fascinant să vezi cum ajung de fapt să apară poveștile cu feți-frumoși, prințese și dragoni.

M-am împrietenit imediat cu orfanul Kvothe și m-am îndrăgostit de Arhivele Universității, o clădire fără ferestre, fără briz-bizuri, în care se găsesc de zece ori zece mii de cărți și niște „găuri de citit”, un fel de cămăruțe unde te poți retrage în intimitate cu cărțile dorite.

Am aflat tot felul de înjurături interesante, precum „căcat și cepe”, sau „țâțele și dinții lui Tehlu” -Tehlu era Doamne-Doamne – și m-am străduit să pronunț greșit denumirile ciudate inventate de Pat (Chtaeh cică se pronunță k-thay, dar eu i-am zis numai cîtaeh, iar Kvothe a rămas pentru mine cîvote chiar și după ce l-am auzit pe Pat pronunțându-l).

M-a fascinat societatea matriarhală Adem, care-și exprimă emoțiile prin gesturi și pentru care vorbirea este un act intim. Pentru o introvertită feministă sadea, ca mine, societatea aia e cea mai bună dintre lumile posibile – mai ales că sexualitatea lor nu este murdărită de niciun tabu.

Am aflat și o poveste bună de spus atunci când vrei să nu te mai borfăie lumea, despre un copil care avea un șurub de aur în buric, și când un rege l-a deșurubat cu o șurubelniță de aur, copilului i-a căzut curul. N-o s-o spun prea des, pentru că toată lumea o să mă-ntrebe ce-am vrut să zic cu asta și după aia or să se supere pe mine că-s nesimțită și vreau să le cadă curul, sau așa ceva.

Am citit, carevasăzică, „Numele vântului” și „Teama înțeleptului” și până la urmă a fost bine.  Ambele volume mi-au plăcut și m-au ajutat să n-o iau razna. Mission accomplished. Dar săracul Pat, cinșpe ani a tricotat la primul volum al trilogiei. Cinșpe ani. Stai să zic cu cifre, să fie mai clar.

15 ani!

Draftul inițial, adică un outline integral al poveștii, l-a scris când avea vreo nouășpe de ani. Cincisprezece ani a petrecut revizuind prima parte a poveștii, din care deceniu încercând să dibuiască structura potrivită a romanului. Adică în tot timpul ăsta, în loc să se uite la seriale și să frece duda, ca mine, a scris zilnic, uneori chiar și zece ore pe zi. Mă rog, a făcut pauză vreo șase luni, când s-a îndrăgostit.

Nu poți să te-ndrăgostești și să scrii în același timp, că n-ai două inimi.

Chestia e că se vede că a bibilit povestea o grămadă. Curge frumos și e plină de indicii ascunse atât de subtil, încât ai o satisfacție extraordinară când le descoperi. De obicei dai peste ele la a doua citire, însă având în vedere că încă nu se știe când o să apară și ultimul volum al trilogiei, ai vreme să citești și să răscitești. Dar nu mă crede pe cuvânt, pentru că experții-n fantasy sunt de părere că autorul „putea mai mult” și că cele două volume publicate „lasă de dorit”, „să sperăm că la al treilea va face treabă mai bună” și alte chestii din astea pe care le zic omii care n-au încercat niciodată să scrie o carte.

Ca amănunt interesant și sugestie pentru un soundtrack „asortat”, dă și tu play la piesa asta: se numește Edema Ruh, e inspirată din Cronicile ucigașului de regi și o cântă Nightwish. S-ar putea să-ți placă – mie nu-mi place pentru că e prea soft pentru dura de mine și prea post-Tarja.

De nenea scriitorul îmi place. Povestește multe chestii interesante pe blogul lui și pare un tip de treabă, ca să nu mai zic că avem gusturi similare la cărțile pe care le-am citit amândoi, în proporție de 83%. A calculat Goodreads.

Dacă ți-am făcut poftă de un fantasy delicios, suficient de lung cât să te țină în priză câteva seri leneșe de vară, poți comanda primele două volume de pe Elefant. Găsești acolo încă o carte semnată Patrick Rothfuss, „The Slow Regard of SIlent Things”, care este povestea lui Auri, un personaj blond, serafic și misterios din Cronici.

Ar fi drăguț să le citești în engleză, pentru că la traducere se pierde mult. Pat zice că știe cât de greu le este traducătorilor să dea de cap textelor lui, așa că a creat un forum special pentru ei, cu parolă, unde răspunde tuturor întrebărilor.

Carevasăzică, dacă e vreun hacker pe-aici, să ridice mâna și poate dăm iama-n forumul ăla rothfussian plin cu secrete. Eu țin de șase și, dacă dă Patrick peste noi, îl trag de barbă și după aia fugim cu prada.

Patrick Rothfuss 2014
Sursa: Wikipedia

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.