cum vorbim despre cărțile pe care nu le-am citit
Din bibliotecă

Cum vorbim despre cărțile pe care nu le-am citit, de Pierre Bayard

Dacă vrei să citești o carte cu trucuri care te pot ajuta să te dai deștept vorbind despre opere literare de care nu te-ai atins vreodată, nu Pierre Bayard e autorul pe care-l cauți, ci Henry Hitchings.

Primul a scris „How to Talk About Books You Haven’t Read”, o lucrare ușor pretențioasă despre diversele aspecte ale cititului, iar cel de-al doilea a scris „How to Really Talk about Books You Haven’t Read”, un ghid cu informații esențiale despre cărți clasice, mai mult sau mai puțin intimidante (Ulise, Război și pace, În căutarea timpului pierdut, din astea).

 

 

Pe-a lui Hitchings n-am citit-o, în schimb pe-a lui Bayard am frunzărit-o și asta înseamnă că articolul ăsta e demn de toată încrederea ta. Nu mă crezi? Uite ce zice Bayard în „Cum vorbim despre cărțile pe care nu le-am citit”:

 

„Frunzăritul cărților, fără a le citi în întregime, nu te oprește în niciun fel de la a vorbi despre ele. De fapt, se prea poate ca acesta să fie cel mai eficient mod de a înțelege cărțile în profunzime, fără a risca să te pierzi în detalii. Aceasta era, în orice caz, părerea maestrului nonlecturii, Paul Valery.”

 

Având, așadar, permisiunea autorului și chiar a unui poet francez despre care știu din liceu, dar a cărui operă mi-e la fel de străină precum arta machiajului, o să vă zic mai multe despre cartea lui Bayard (pe care o găsești tradusă în română pe Elefant)

În primul rând, îți pune la dispoziție un sistem de clasificare a cărților necitite. În al doilea rând, îți arată că nonlectura nu-i un păcat capital (cu mențiunea că nonlectura e o alegere conștientă, nu indiferență față de lectură în general) și că nu-i nevoie să fii bătut la tălpi dacă ai uitat că ai citit o carte anume. În al treilea rând, îți face cunoștință cu câteva cărți în care personajele se găsesc în situația dificilă de a vorbi despre niște cărți pe care nu le-au citit. Inception much?

 

Câte feluri de cărți necitite există

Dacă mă-ntrebi pe mine, există următoarele categorii de cărți necitite: cărți pe care nu vreau să le citesc, cărți pe care știu că ar fi bine să le citesc, dar sunt convinsă că nu o s-o fac vreodată, cărți pe care nu vreau să le citesc acum, dar pe care bănuiesc că le voi citi când le va veni vremea, cărți începute și neterminate pentru că mă plictisesc de moarte, cărți pe care le-am răsfoit sau parcurs parțial, pentru documentare, și cărți citite cândva, apoi uitate ca pământul, uita-m-ar pământul să mă uite.

Pierre Bayard, profesor de literatură franceză și psihanalist, împarte cărțile necitite în patru categorii:

 

  • cărțile pe care nu le cunoaștem
  • cărțile pe care le-am răsfoit
  • cărțile despre care am auzit vorbindu-se
  • cărțile pe care le-am uitat

 

E imposibil să citești toate cărțile din lume, dar…

N-ai cum să le citești pe toate și n-ai cum să le reții pe toate. Ca să vorbești despre o carte pe care nu ai citit-o, e suficient să-i știi locul în literatură. Altfel cum ți-ai putea forma o cultură literară? Dedicându-ți fiecare minut din viață ca să buchisești milioane de volume, fără nicio șansă de ajunge la ultima pagină a ultimei cărți înainte de a-ți da ultima suflare? Cum ziceam, imposibil.

Ca să-și justifice argumentul, Bayard îl cheamă în ajutor pe bibliotecarul din romanul lui Robert Musil, „Omul fără însușiri”. Când generalul Stumm vizitează biblioteca imperială, în căutarea unei idei salvatoare, află că:

 

„Secretul unui bun bibliotecar este că nu citește niciodată mai mult decât titlul și cuprinsul cărților din biblioteca sa. Cine face altfel și începe să citească o carte nu mai poate fi bibliotecar. Își pierde perspectiva.”

 

Are sens? Bineînțeles. Este, totuși, o atitudine extremă, cum nu se poate mai potrivită într-un roman modernist populat de personaje nevrotice. În plus, Robert Musil chiar fusese bibliotecar cu aproape două decenii înainte de a publica prima versiune a „Omului fără însușiri”, așa că probabil i-a împrumutat personajului câteva dintre concluziile sale bazate pe experiență.

 

Toată lumea uită cărțile citite

Nu pe toate, bineînțeles. Și nu în aceeași măsură. Din unele reținem câteva scene, din altele un rezumat șchiop, iar câteva ne rămân în memorie doar datorită vreunui personaj mai răsărit. Știm, în mare, care sunt cărțile care ne-au plăcut, cele care ne-au amuzat, care ne-au făcut să plângem sau să râdem printre lacrimi.

Câteodată, însă, trebuie să verificăm pe Goodreads dacă am citit o anumită carte, pentru că memoria își bate joc de noi cu nerușinare. Și este posibil ca, după ce-am citit o carte, peste câțiva ani să cumpărăm un alt exemplar și să-l citim cu aceeași curiozitate ca prima dată, fără să ne amintim ceva despre prima lectură decât atunci când ajungem la ultimele pagini. Hm, parcă am un déjà-vu. Been there, done that, cu Iarna vrajbei noastre, a lui Steinbeck. Mi-a fost rușine o vreme de uitucenia mea, dar acum nu-mi mai e, pentru că Michel de Montaigne, cărturar, om politic, filozof și scriitor francez care l-a influențat pe Shakespeare, uita de la mână pân-la gură tot ce citea.

 

„[…] mi s-a întâmplat de mai multe ori să iau drept necitite cărți pe care le parcursesem cu atenție în urmă cu câțiva ani, notând chiar diverse idei pe marginea lor […]”

 

O să mai găsești în „Cum vorbim despre cărțile pe care nu le-am citit” și câteva exemple de opere literare în care personajele fac exact lucrul ăsta: vorbesc despre cărți pe care nu le-au citit. William de Baskerville din Numele trandafirului, a lui Umberto Eco, vorbește despre Poetica lui Aristotel, care avea paginile otrăvite; Rollo Martins din Al treilea om, de Graham Greene, vorbește despre o carte pe care lumea crede că el a scris-o, pentru că îl confundă cu un alt scriitor; Dochin din Ferdinaud Celine, de Pierre Siniac, vorbește despre o carte pe care crede că el a scris-o, dar se înșeală, pentru că cineva i-a înlocuit manuscrisul.

S-ar putea să te agaseze tonul profesorului Bayard din când în când. Are obiceiul să-ți prezinte secretele lui Bâldâbâc în cele mai pompoase moduri – atunci când vorbește, de exemplu, despre importanța plasării unei cărți într-un context literar.

Pe lângă alte păreri inedite despre citit (zece minute sunt suficiente ca să te familiarizezi cu o carte, susține Oscar Wilde), cartea asta încearcă să-ți mai ofere și câteva conduite de urmat atunci când vorbești despre cărți pe care nu le-ai citit (cea mai importantă este să nu-ți fie rușine), dar nu te aștepta la instrucțiuni clare, ci pur și simplu la o diversificare a perspectivelor asupra experienței lecturii și confruntărilor literare cu alte persoane (autori, profesori, persoana iubită).

În concluzie, I gib 3/5 stars, cum ar zice un doggo fițos. Îți recomand „Cum vorbim despre cărțile pe care nu le-am citit” dacă te mustră conștiința că nu citești atât cât ți-ai dori, dar și dacă vrei să stăpânești arta de a nu citi ca hămesitul orice îți pică în mână. Scopul textului este să te încurajeze să vorbești despre orice carte vrei, așa cum găsești de cuviință, pentru că nu există un mod perfect de a citi și a percepe o carte.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.