Meniu Închide

Barem murăturile lu’ nea Ursu să le fi mâncat, Cristino!

lavinia branișteE mișto când te regăsești într-o carte. Devine puțin ciudat când se regăsește și prietena ta în aceeași carte. Credeai că autorul a scris-o special pentru tine, dar îți dai seama că e normal să se regăsească și ea, doar împărtășiți amândouă aceeași stângăcie socială care caracterizează personajul principal.

Așa am pățit cu „Interior zero” al Laviniei Braniște, romanul publicat după două volume de proză scurtă („Cinci minute pe zi”, pe care l-am citit ca pe Biblie pentru că mi-a fost recomandat de redactorul-șef al primei reviste care mi-a publicat o povestire, și „Escapada”, care e pe lista cărților de marți seara, când mă apucă spumele pe oamenii din jur și nu vreau să fac altceva decât să mă duc acasă și să citesc în fortul meu încropit din perne și păturici).

Mi-a plăcut cartea asta, și nu doar pentru că personajul principal e o Cristină căreia îi e uneori foarte frică de cutremur și care își caută garsonieră pe la Dimitrie Leonida, ci și pentru că m-a făcut să plâng puțin. Nu știu, câteodată, la cărți e altfel decât la oameni.

Da, și vorbeam cu prietena asta a mea și îi ziceam cât de mult din mine am regăsit în „Interior zero”, așa că a citit-o și ea și a zis că la fel. Și după aia am zis amândouă că ne-a întristat, că ne-am văzut acolo, cu toate relele noastre, cu deciziile proaste, cu fricile de toate mărimile și cu pasivitatea și m-am enervat. M-am enervat pe Cristina că trăgea de prostul ăla și că nu i-a tras un șut în coaie celuilalt prost, că stătea la jobul ăla infect și că nu i-a mâncat murăturile lu’ Ursu.

Să vă zic cu Ursu. Cristina s-a mutat cu chirie într-o garsonieră de-o luase ăsta, care-i era și coleg de muncă și cică făcuse fraude electorale. Ei, și nesimțitul îi lăsase în balcon niște sacoșe cu pliante care-i ocupau o grămadă de loc, și la un moment dat i-a adus și niște butoaie cu murături, să nu mai poată fata să facă nimic în balconul ei, pentru care dădea niște bani, pricepi? Și i-a zis Cristina, să știți că vi le mănânc, vă mănânc murăturile dacă le-aduceți, dar boul bălții tot le-a adus. M-am bucurat atunci, am zis stai să vezi acu’ brâu, că-i mănâncă murăturile și iese scandal, dar Cristina nu le-a mâncat.

Să dea naiba de nu aș fi luat toate butoaiele alea și ce nu puteam să mai bag în mine, dădeam pe la prieteni, numai să-l învăț minte pe nea Ursu, nesimțitul dracului, să-și mai bată joc de chiriași. Și prietena mea la fel a zis c-ar fi făcut, dar Cristina nuuuuuu, cum să intre ea într-un conflict. N-ai să vezi.

Într-o demonstrație de autenticitate pe cât de înduioșătoare, pe atât de dezolantă, Cristina a ales să nu mănânce murăturile cotropitoare, lăsându-le să i se întâmple în balcon, pe o perioadă oarecare de timp, la fel cum a lăsat să i se întâmple fiecare pagină din cartea asta care a reușit cumva să mi se bage pe sub piele.

Probabil pentru că, până la urmă, și la cărți e tot ca la oameni: când îți place de cineva, îți place pentru că e rârâit și pentru că îți mângâie ceșcuțele genunchilor, nu pentru că face mereu ceea ce trebuie, sau ce vrei tu să facă.

2 comentarii la „Barem murăturile lu’ nea Ursu să le fi mâncat, Cristino!

  1. Cristina

    Bre, Ursu ăsta e nimic pe lângă Tristu’, un fost proprietar de-al meu care venea și ne toca…varza. Da, fix așa, venea pe șestache, atunci când noi nu eram acasă și dacă aveam varză cumpărată (că salată ori știu eu ce), o toca. Mă întreb dacă se știe cu Ursu, or fi rude sau măcar prieteni.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.