Meniu Închide

„Doamna Fletcher”, de Tom Perrotta , e-un roman simpatic cu nițel porno

Din când în când am niște revelații care-mi cutremură micul univers mai tare decât dacă mi l-ar călca-n picioare gușterul lungan aka Godzilla. De exemplu, ieri mi-am dat seama că pot să-mi iau cărți de la librăria de lângă mine, în loc să mă duc tocmai hăăăăăt în centru, pe la anticariate sau Libmag sau Cărturești. Nu e ca și cum librăria ar fi nouă, nu, e în același loc de când mă știu, lângă coafor. Ba chiar, când eram mică, am petrecut o grăma’ de vreme în spatele tejghelei, că acolo lucra mătușă-mea. Era fain, mă jucam de-a librăreasa și puteam să împrumut cărți, să le citesc acasă și să le duc înapoi într-o zi, două. În fiecare zi din ultimii j’de ani am trecut pe lângă librăria asta fără să-i deschid ușa, ca o chioară. Nici măcar o dată nu m-am gândit că aș putea găsi cărți acolo, că-n vitrină-s numai jucării, și d-aia.

Mă rog.

Am intrat în librărie și m-am dus în spate, unde era cămăruța-n care-și ținea mătușă-mea registrele și pixurile alea bune, pe care le vindea pe șestache. Acum, deasupra ușii scria mare: CĂRȚI CU AUTOSERVIRE. Înăuntru, multe cărți pentru copii, multicele din astea pentru fete mândre posesoare de profil cool de Insta și căni mișto (masă+carte+cană cu ceai+farfuriuță cu biscuițel/cookie/muffin=#eucitescdenumanuma) și, pe o măsuță, câțiva greuceni claie peste grămadă: Henry Miller, Elif Shafak, George Orwell, Haruki Murakami și alții pe care ori îi citisem deja, ori nu aveam chef de ei, că prea era miercuri. La un moment dat, am găsit o cărțulie colorată pe care-o chema Doamna Fletcher și nu mi-a trebuit mult să-mi dau seama că mi se mulează perfect pe orele alea obosite de la sfârșitul unei zile nici prea prea, nici foarte foarte. Mi-a plăcut mult de tot, pe bune. Am devorat-o, pur și simplu, peste 300 de pagini în patru ore și un pic, că am mai făcut și pauze ca să-i povestesc lui Mr. Huge ce se întâmpla pe-acolo.

doamna fletcher copertaDoamna Fletcher este cel mai recent roman al lui Tom Perrota, un scriitor american faimos (nu-ș de ce nu am auzit de el până acum, dar nu mă miră; eu nu prea văd chestiile evidente, cum ar fi librăriile de care mă-mpiedic zilnic). A debutat în 1994 cu volumul de povestiri Bad Haircut: Stories of the Seventies, apoi câteva romane (printre care The Wishbones, Election, Joe College, Little Children, The Leftovers) și a fost nominalizat la Premiul Oscar pentru scenariul filmului Little Children.

Povestea explorează cu delicatețe și umor niște chestiuni despre care oamenii vorbesc de obicei gâtuit: pornografie, identitatea de gen, consimțământ, sexualitatea femeii divorțate, trecute de patruzeci de ani, felația încurajată de îndemnuri vioaie și concise de tipul „Suge-o, curvă!”, agățatul pe Tinder, LGBTQ, bătrâni care înfundă toaleta cu scutece murdare și cât de greu poate fi pentru un puști american plin de mușchi să urmeze patru cursuri amărâte la facultate (Economie, Compoziție, Matematică și Statistică). Cine vorbește gâtuit despre puștiul ăsta? Eu, gâtuită de mândria că, unlike Brendan-sportivul-înalt-care-ține-opșpe-prezervative-în-sertar, am reușit cumva să termin facultatea, deși am făcut economie cu Gogoneață. Mamă, mamă…

Tom Perrotta mi-e tare drag. Scrie lin, nițel ghiduș, înmoaie crusta subiectelor sensibile și e blând cu personajele. Consecințele grave trec în graba mare pe marginea paginii, apuci să le vezi cu coada ochiului, dar nu se opresc și nu distrug corola de minuni a nimănui. După ce-i pleacă băiatul la facultate, Eve Fletcher, o milfuță cuminte și divorțată tânjește după icsaitment, așa că-ncepe să-și scormonească sexualitatea așa de tare, că la un moment dat îți vine să închizi ochii speriat pentru o secundă (Nu te mai uita zilnic la pornache, femeie!Nu mai trimite poze cu tine goală, femeie, că ți le urcă troglodiții pe net și Nu mai pupa femeile cu forța, femeie). Dar nu se întâmplă nimic rău. Nimic prea rău. Nimic care să nu treacă într-un an, care să nu poată fi uitat, care să nu poată fi schimbat. Viața e imprevizibilă și-are multe aspecte.

E bine că Tom Perrotta a scris multicel și că i se găsesc cărțile pe Elefant, că uite-așa îmi mai vine și mie inima la loc, că mă speriasem, zău. Păi de la Backman încoace nu mă mai amorezasem de niciun nenea scriitor și mă simțeam așa, neliniștită.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.