stop-motion
stop-motion

Fac filmulete stop-motion, dar de ce?

M-am trezit pe la 7, am pus apa la fiert pentru cafea și-am recapitulat toate chestiile planificate pentru dimineața asta:

 

  • Să fac rapid un test ca să văd câte frame-uri îmi trebuie pentru efectul ăla mișto de litere care țâșnesc în aer.

 

  • Să modelez o puțulică din plastilina super moale care mi-a rămas, ce dacă e albastră, o puțulică de un albastru infinit poate fi plină de șarm.

 

  • Să construiesc fundalul pentru filmuleț, să stabilesc unghiul de înclinare al suportului, să mă asigur că lumina cade bine pe „platou”, să umblu la setările aparatului și să-i dau un delay de 10 secunde, ce dacă habar nu am să fac asta, apăs pe butoane până reușesc.

 

  • Să revăd scenariul filmulețului, să marchez locurile fiecărui element, să fac pipi ca să nu mă întrerup în mijlocul acțiunii.

 

  • Să încep seria de 800-1000 de fotografii și să mă opresc după fiecare ca să mișc câte un milimetru, doi sau poate trei, dacă încep să-mi pierd răbdarea, anumite elemente din cadru.

 

  • Să trasez pe rând formele literelor, să le decupez cu X-acto knife și să nu greșesc, pentru că dacă greșesc, trebuie să o iau de la capăt.

 

  • Să mă asigur că am toate cadrele necesare, să mă duc la calculator pentru post-productie și să montez un filmuleț de maximum 15 secunde în care niște mâini apasă niște taste imaginare și din hârtie țâșnesc niște litere.

 

putulica plastilina

 

Bine, e puțin spus dimineață. Chestiile astea erau planificate pentru toată ziua, pentru că un film stop-motion de câteva secunde îți poate mânca între cel puțin o oră și toate orele libere din viața ta.  E cea mai nenorocită pasiune de care m-am lăsat mușcată vreodată. Cea mai hămesită, cea mai chinuitoare, cea mai obraznică și cea mai imprevizibilă.

După ce-am recapitulat planul, m-am dus în balconul transformat în atelier de lucru și-am început să bifez etapele. M-am oprit repede, pentru că n-am reușit să modific setările aparatului cum voiam eu. După aia am plâns mocnit câteva minute când am văzut că bateria aparatului e aproape descărcată și trebuie să amân tot. Am pus-o la încărcat și m-am întrebat pentru a jdemia oară în ultimele luni:

De ce mama lu’ proces-verbal mă chinui să fac filmulețe stop-motion? Nu sunt artistă, nu știu să modelez figurine, nu am răbdare, nu știu să desenez un fundal drăguț, nu știu să fac poze frumoase, într-un cuvânt, sunt incapabilă. Nu există un om mai nepotrivit decât mine pentru treaba asta. Și totuși…

 

 

Și totuși continui să învăț să fac pisici din plastilină, fie cu mulaje scoase la imprimanta 3D, fie cu armătură din sârmă de aluminiu.

Învăț să decupez din carton figurine cu membre mobile pe care le prind cu sârmulițe subțiri ca firul de păr sau cu piuneze.

Învăț să creez iluzia mersului chiar dacă iluzia pe care o creez eu pare scoasă din imaginația lui Dorel-Două-Picioare-Stângi-Dintre-Care-Unul-Mai-Scurt.

Învăț să fac codițe din fir elastic și picioare din paie, genunchi din scobitori rupte și ochi din biluțe.

Învăț să mă uit la un obiect oarecare, o cană, o caisă, o bucată de velcro și să-l transform ori în recuzită, ori în personaj animat pe care-l mănâncă-n cur să spună o poveste.

Învăț o grămadă de lucruri, dar tot mă opresc din când în când și mă întreb la ce-mi folosesc toate lucrurile astea? N-o să fac o carieră din realizarea filmulețelor stop-motion, fie ele claymation, cutout animation, model animation sau object animation. N-o să dau lovitura la festivalul de filmulețe stop-motion din Argentina și probabil că n-o să creez un al doilea South Park (deși asta visez pe ascuns, când nu se uită Rockozaurul-cu-picioarele-pe-pământ). E ciudat, ce să zic.

E ca și cum m-aș fi îndrăgostit.

Serios.

Stau ore întregi cu nasul în filmele stop-motion ale celor cu adevărat talentați și mă topesc de plăcere. Aș vrea să-i privesc pe îndelete când fac arta aia frumoasă care nu pare să aibă niciun cusur. Aș vrea să am un atelier mai mare și să-mi petrec toate zilele creând imagini ireale din cartoane decupate, plastilină și nițel fetru. Aș vrea să am mai multă răbdare și mai multă atenție ca să nu mă mai împiedic de trepied când mai am atâtica și termin. Aș vrea să fac dracului odată niște figurine ușor de manevrat, care să nu se mai rupă, care să stea în picioare așa cum le pun eu, care să fie suficient de expresive și haioase. Aș vrea să învăț să șterg suporturile ca lumea în Photoshop și aș vrea să mă obișnuiesc să folosesc rigla și creionul de fiecare dată când mut câte un element din cadru. Aș vrea să știu de ce mă chinui să fac filmulețele astea în loc să mă duc să mă plimb în parc.

La asta știu să răspund. Pentru că-s sălbatică și pentru că trebuie să pun izmene pe mine dacă ies din casă. Bleah.

Mă rog. Nu știu de ce și cum și până când, ăsta-i adevărul. Probabil că mi s-a pus o simplă pată și în câteva luni, când o să văd că nu progresez deloc, o să renunț. Sau, cine știe, poate o să reușesc să setez aparatul ăla și o să fac azi sau mâine un filmuleț de zece ori mai bun decât cele pe care le-am făcut până acum și o să fiu mândră câteva ore, după care o să o iau de la capăt. Nu știu ce-o să fie.

Dar știu că în urma mea vor rămâne pe Youtube niște filmulețe destul de simpatice, dacă n-ar fi atât de urâte. Enjoy? Enjoy!

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.