Bibica n-a mai vrut să poarte haine. Așa că a învățat să facă la oliță la 1 an și 9 luni

Ce legătură e între toana fie-mii de a refuza hăinuțele și învățatul la oliță?

Îți zic mintenaș.

Despre revolta bibicii împotriva hăinuțelor

Totul a început în timpul excursiei pe malul Dunării, când bibica insista foarte sonor că ea vrea “debrăcată în apică”. Și pe plajă. Și la cazare. Cam de-atunci cred că s-a redefinit bibica mea ca un soi de mininudistă hippie. Și a fost crâncenă metamorfoza ei.

Am rupt internetu-n două citind despre experiențele mamelor cu copii care refuză să se îmbrace. Am căutat părerea experților în gentle parenting, precum Janet Lansbury si Vanessa LaPointe in chestiunea asta. N-am găsit nimic. M-am rățoit la propria mamă, care mustăcea nemulțumită că umbla copilul gol în casă și răcește. N-a răcit, evident. I-am oferit alternative la greu, am ales împreună hăinuțe noi din magazin și online. Am îmbrăcat jucăriile, am citit cartea ” De ce trebuie să mă îmbrac” și pe Șorichiț, care, la fel, nu vrea hăinuțe, dar îl prinde mami chiț de codiță și-l îmbracă.

Nope, n-au funcționat nici metodele astea. La capătul puterilor și ideilor chiar am blufat cu promisiuni goale, fix cum îmi promisesem că nu o să fac vreodată: bibico, o să dau hainele tale copiilor săraci și punem jucăriile în dulăpior, că uite, săracele, stau pe jos. Reacția ei a fost, of course, un val de lacrimi și același refuz hotărât de a acoperi bucile.

Ce nu am încercat a fost tactica recompenselor, cu care nu sunt de acord, pentru ca nu văd vreo legătura între a te îmbrăca și o steluță pe perete sau idk, o zmeurică? o brioșă cu banane? Singura recompensă logică a îmbrăcării era că putem ieși afară! Oooh, numa’ dacă i-ar fi plăcut bibicăi să stea afară… Dar nu-i place în mod deosebit. După maximum o oră pe afară, dacă nu facem ceva mega fun, începe cântecelul lui Acasă. Care sună cam așa: Acasăăă, mami. Acasă, mami. Ia-mă pe mine în brațe, mami, acasăăă!

Așadar, m-am trezit, în urmă cu o lună, în fața unei situații dubioase, aparent fără ieșire:  două buci goale îmi dădeau mereu târcoale, clămpănind.

Am tras aer în piept. Am dat ignore maică-mii, care se mândrea că eu nu am făcut așa când am fost mică, de unde și până unde “moda” asta?! Am pus un covor pe gresia din bucătărie, unde se mai juca maimuța cât găteam eu, să nu-i înghețe fundul. Am aerisit camerele când nu era bibica-n preajmă, să n-o apuce dârdâiala. Am dormit iepurește câteva nopți, ca să pot înveli zvârcolita de zece ori. Și-am profitat la maximum de rebeliunea ei ca să învețe să facă la oliță.

În câteva zile de naked potty training a învățat să facă și la oliță, și la toaletă, pe reductor. Cu foooarte puține accidente.

Să povestesc, așadar, toată experiența antrenamentului la oliță.

Cum a învățat Bibica să facă la oliță

Bibi tot folosea olița de vreo câteva luni încoace, dar destul de random. O așezam pe oliță când îmi aminteam, aveam și zile leneșe, când nu aveam chef să mă complic și-i puneam scutec, să-mi iau de-o grijă. Bibi încă nu știa să anunțe că urmează să facă pipi/caca, dar striga după mine nemulțumită când se întâmplau accidente. A avut și o perioadă foarte scurtă când făcea pișu pe jos și tropăia în el, că era amuzant, evident.

Citisem undeva că perioada optimă pentru antrenamentul la oliță este 18-24 luni, așa că nu mă grăbeam deloc. Până în ianuarie, când face 2 ani, mai e, mă încurajam eu, dând din nou ignore maică-mii, care-mi spunea că e greu să înveți copilul la oliță toamna sau iarna, because țoale. Na, mamă, că a început toamna de ceva timp și bibi stă-n pielea goală fără niciun stres, despre ce țoale vorbim?!

Oricum, bibicăi îi plăcea olița. Citeam împreună și cărți pe subiectul oliță (le menționez pe toate la finalul articolului). Nu o pusesem niciodată cu forța, nu o bătusem la cap și nu o așezasem din oră-n oră pe oliță, așa cum se pare că mi se întâmplase mie. Erau zile când purta doar chiloței din bumbac și făcea tot ce avea de făcut la oliță (pentru că îi învățasem ritmul și eram atentă la semnalele ei, nu pentru că ar fi anunțat ea), și zile când nu ieșea din scutec.

Bibi și olița ei în formă de pinguin aveau, cum s-ar spune, o relație casual.

După una sau două zile de greva hainelor, timp în care mi s-a dus cortizolul până-n albul ochilor, am mers pe mâna copilului și am lăsat-o în pace să-și clămpăne bucile de nudistă atât ziua, cât și noaptea. Dar pentru că nudismul se face fără scutec, a trebuit să iau problema în mâini, s-o ciufulesc și să-i explic că trebuie să fie atentă la burtica ei, ca să nu ude pe jos și să nu scape chifteluțele pe canapea. I-am arătat pe cartonașe Montessori anatomice vezica urinară și i-am povestit că e ca un balonaș micuț care se umple cu apa băută și trebuie golit la oliță. I-am zis că ciocăne pișu și caca în burtică și vor să iasă afară când stau prea înghesuiți înăuntru. Și pentru că suntem fete politicoase, de fiecare dată când trăgeam apa ne luam la revedere de la pișu sau căcuță.

În ziua următoare a început să anunțe când are nevoie și chiar să se așeze singură pe oliță, fără să dea chiloțeii jos, că nu prinsese încă șpilul dezbrăcării. Am ieșit cu ea afară fără scutec, dar am avut grijă să meargă la toaletă înainte și să nu ne uite sfinții pe străzi. Noroc că nu vrea ea să stea mult afară, cum ziceam și mai sus. Dar și dacă ar vrea sau s-ar întâmpla să o treacă nevoia, de obicei o car pe Pottete (olița portabilă) la mine în rucsăcel, cu punguțele de unică folosință, nu-i bai.

Noaptea nu are accidente (o singură dată s-a întâmplat, când a dormit mai mult și a fost tare supărată când a văzut ce se întâmplase), dar nu o las să bea multă apă cu o oră înainte de culcare și o rog să facă musai piș înainte de somnic. Și chiar dacă adoarme înainte și nu se mai trezește, o las în pace, că am protecție impermeabilă pe saltea. No biggie.

Și pentru că știa că mami merge la toaletă, că doar e nelipsită de la majoritatea vizitelor mele în sala tronului, a vrut și ea, după câteva zile de practică intensivă la olița mică. Acum folosește exclusiv toaleta. Zice “fac fac fac” și o iau repede pe sus. Bine, ea zice “fac” dar nu pentru că face, ci pentru că așa zic eu când trebuie să ajung repede la baie și mă tem că n-o să reușesc.

Fuck fuck fuck!

Învățatul la oliță – Done. Îmbrăcatul -work in progress

Cât despre purtatul hăinuțelor… Aici mai avem ceva de lucru. Acceptă bluză și chiloți, acceptă și restul ținutei când are chef de ieșit afară (spre seară de obicei, după ce se duce naibii soarele), dar are accese de rebeliune care-mi scot peri albi și încep să mârâi Raining blood.

Abia așteaptă să ieșim pe undeva, vine momentul îmbrăcării și începe sceneta “Nu vrei îmbrăcată”. Adică ea nu vrea îmbrăcată, încă lucrăm la conjugări și declinări.

Mi se pare funny că gentle parentingul zice doar să oferi puradelului variante, ca să aibă oleacă de control, dar nimeni, nimeni! nu zice ce dracu’ ar trebui să faci când puradelul nu stă cuminte să-i prezinți alternativele, ci ți le smulge din mână și le aruncă în sertar. Am îmbrăcat-o și cu forța, când chiar trebuia să ajungem undeva, dar e treabă de doi oameni asta, că lovește cu picioroangele (e foarte lungă pentru vârsta ei).

Anyway. Cumva, e mai tolerantă zilele astea cu hainele, deși refuză ciorapii pentru că au cusătură, și ghetuțele, pentru că-i șifonează piciorușele.

Vedem noi cum le rezolvăm și p-astea.

Cărți de ajutor pentru potty training

O nevoie mică-mititică e despre o pisicuță care pleacă la piață cu mama ei, iar acolo o trece… Pipiiiii! Ce poate să facă?

Conni s-a săturat de scutec, așa că începe antrenamentul la oliță. O carte foarte realistă, cu personaje relatable.

Micul raton merge la scăldat, dar scutecul i se umple de apă. Îl ajută prietenii să se familiarizeze cu olița.

Totul despre caca e o carte cu clapete foarte faină, despre un subiect care pe mine m-a fascinat dintotdeauna: caca. O să aflați multe lucruri noi despre caca, that’s for sure!

Cărți despre îmbrăcat

De ce trebuie să mă îmbrac e tot o carte cu clapete, doldora de exemple simpatice cu copilași cuminți care poartă haine (of, of și-un cartof) și motive logice pentru care-s necesare țoalele.

Primul volum din seria Șorichiț are câteva scene cu un șoricel căpos, care nu vrea să se îmbrace, dar și cu o mami-chiț fermă, care reușește până la urmă să-și înfofolească puradelul. Să mai zic că mami-chiț e idolul meu? Big fan.