După 7 luni de mămicie

Dupa 7 luni de mămicie mi-a revenit mizantropia și mi-a căzut mult păr. Am și tuns din el, tot tund, de fapt, câțiva centimetri o dată pe săptămână, după ce mă spăl pe cap. Tatonez terenul, că la un moment dat vreau să-mi trag freză mohawk și să mă vopsesc cumva, nu știu ce culoare. Nu verde, nu blond. Poate roșu. Idk.

Nu știu nici dacă am reușit să mă adaptez la mămicia asta. Fiecare zi e altfel, nu mi-am pus la punct un sistem, nu sunt prea organizată și, în general, mă orientez după semnalele lu’ bebe. Mi se par stupide aplicațiile alea în care înregistrezi fiecare caca, pișu, alăptare, pompare, milestone și draci laci. Cine plm are timp pentru așa ceva?! Apropo, urăsc să mă mulg cu pompa, de fapt urăsc să o spăl după aia, așa că rezerva de lapte din congelator e tare modestă. Ca să lipsesc de acasă mai mult de două ore trebuie să fac provizii cu câteva zile înainte, așa că…

Nu plec nicăieri. Numa’ la Jumbo ce m-am mai dus singură, și la Mega. Să mă mulg câteva ore ca să dau o fugă la salon pentru tuns și vopsit n-o să se întâmple prea curând, așa că na. Am freză mohawk în suflet.

Tot așa, cu bebe nu prea plec singură, adică fără mașină, bicoz Covidu’ pizdii. Ne mai plimbăm în jurul blocului și prin cimitir, departe de agitație. Iar cu mașina abia reușim să mergem până la bunici sau la pediatru. Nu-i place lu’ bebe deloc vrum-vrum. Îi cânt Moș Crăciun cu plete dalbe sau Baa baa black sheep ca s-o îmbunez când mergem cu mașina.

Altfel, e un bebe înțelegător și vesel. Îmi iartă stângăciile, mă lasă să dorm și mă mușcă de nas cu cei doi dințișori din dotare. Îmi place să petrec timpul cu ea. Adevărul e că mă distrez teribil urmărind-o. She’s a one-woman show.

Ce nu-mi place, însă, e restul.

Partea cu treburile casei.

Nu-mi plăceau nici înainte, dar înainte nu lingea nimeni podelele. Iar pe Mișu o hrănesc cu bobițe și ocazional cu conserve de miel și fasolică. Simplu, fără program de diversificare, lingurițe din silicon, baby led weaning vs piureuri etc.

Acum trebuie să spăl, șterg, curăț, dezinfectez, deretic casa, să tai cartofu’ dulce în feliuțe de un deget juma’, să decupez banana, să fac piureuri, să comand legume de la producători locali (ceea ce e, de fapt, o treabă foarte mișto), să râcâi piure uscat de pe scaun, gresie, perete și calorifer, să stabilesc meniuri pentru un omuleț care aruncă 89% din mâncarea oferită, să spăl cada murdară de resturi de fragi, să verific surse reliable referitor la nitrații din sfeclă și să dau cu bicarbonat de sodiu și oțet pe covor, unde-a făcut Mișu pișu de draci că n-am lăsat-o în cameră cu mine și bebe.

Nu, domnule, mie nu-mi plac activitățile astea casnice și punct.

Am rupt YouTube-ul în două, m-am uitat la toate mămicile vloggerițe care explică detaliat cum reușesc ele să fie productive, să aibă grijă de doi plozi și de propriul biznis de influensăre și n-am înțeles decât că trebuie să îmi dau cu corector sub ochi, să beau un smoothie zilnic, să-mi sleep trainuiesc copilul (niciodată nu-i prea devreme să-i cresc nivelul de cortizol și să-i produc niscai traume), să angajez o bonă, o asistentă și pe bărbată-meu.

Nope, nu am cum să le fac pe toate. Și nu le fac, dar la sfârșitul zilei rămân cu oleacă de anxietate că nu i-am spălat lingurița preferată și mâine voi freca mai abitir resturile uscate de pe ea. Asta e. Ce mai contează o anxietate de linguriță în plus, lângă ditamai anxietatea de end of the fucking world (as we know it, hai să fiu mai optimistă). Dădusem și eu follow la pagini d-astea eco, cu reciclat, salvat urși, salvat copaci, salvat planeta, dar m-au triggeruit în asemenea hal după publicarea raportului IPCC despre schimbările climatice, c-am zis Bre, ori dau unfollow, ori încep să mă legăn înainte și-napoi ca Titi din Enigma Otiliei până poimarți. Am dat unfollow.

Bine că folosesc eu lufă naturală ca să spăl vasele și bine că separ deșeurile pe căprării și clătesc urmele de ciocolată de pe ambalajul de Milka ca să nu contaminez celelalte deșeuri.

Bine că.

Mi-am luat, în schimb, cărți despre cum să supraviețuiești în condiții extreme. N-am când să le citesc, că trebuie să dau cu aspiratorul, dar am aflat deja cel mai important lucru: am nevoie de un rucsac cu survival stuff. Să fiu pregătită oricând să fugim. Țup țup.

Ziceam de mizantropie. Mda. Bre, e cam greu să ai o cârcă de anxietăți și să te chinui să faci the right things, în pandemie, dintr-o postură pentru care nu te-ai pregătit deloc niciodată- Being a mom was not my conscious plan – iar prietenii să-ți critice deciziile legate de alăptare și somnul copilului, sau să-ți shareuiască site-uri conspiraționiste antivaccin. E de căcat, tbh. Așa că o ard doar în familia extinsă de ceva vreme, fără să mă mai stresez că prietena mea kidless nu e de acord cu alăptarea până la doi ani pentru că “e aiurea”, sau că alta nu e în stare să-și verifice sursele de informare.

Well.

Nu mai bine să stea fiecare cu aia a mă-sii și să-și vadă de rucsacul lui de supraviețuire? Că viața-i grea și-are multe aspecte. Pe bune.