De ce mânca Oscar Wilde cărți?

aprilie 30, 2018

O s-o spun pur și simplu, chiar dacă gurile rele m-ar putea acuza că delirez din cauza dietei la care m-am înhămat deja de două ore (mă fac silfidă, păzea!):

 

Oscar Wilde obișnuia să mănânce cărți

 

Nu le toca julien și nici nu le punea la borcan, nu le condimenta, nu le stropea cu oțet și cu siguranță nu le băga la cuptor, dar de mâncat, mânca fără să-și facă griji în privința caloriilor, bucățele delicioase din cărțile preferate. Volumele care i-au supraviețuit confirmă faptul că Oscar Wilde era un cititor vorace. Paginile acestora par ronțăite de cel mai hămesit șoarece de bibliotecă, spune Thomas Wright, autorul unei biografii neobișnuite care explorează mintea și personalitatea scriitorului Oscar Wilde prin gusturile sale literare.

‘Built of Books: How Reading Defined the Life of Oscar Wilde’ dezvăluie și alte detalii ale relației speciale pe care Oscar Wilde o avea cu literatura. Că îi plăcea să mănânce gem sau să bea vin în timpul lecturilor sale nu reprezintă cine știe ce noutate. Toți înfulecăm câte ceva când ne retragem cu câte-o carte în cel mai ascuns colț al casei, iar cafeaua, ceaiul sau vinul completează o experiență aproape extatică. Mai interesant mi se pare că folosea metafore gastro-literare, asemuind de exemplu romanele lui Balzac unor trufe cu gust bogat și intens.

 

 

Oscar Wilde mânca cărți Built of Books Thomas Wright

 

 

Ia să vedem… cărțile lui Bukowski sunt ca niște chipsuri cu oțet, Elif Shafak are gust de orez cu lapte și scorțișoară, iar Neil Gaiman scrie cei mai pufoși și aromați cozonaci, plini cu nuci, stafide, rahat și cacao. Mda, poate că nu e cea mai bună idee să asociez cărțile și scriitorii cu mâncarea, mai ales acum, când meniul meu e compus din iaurt degresat și pește. Nu de alta, dar poate că încep să mușc și eu colțurile paginilor, așa cum făcea Oscar.

Se pare că pofta lui pentru cărți era atât de puternică, încât atunci când a cumpărat pentru un prieten un exemplar din ‘Aurora Leigh’, a lui Elizabeth Barret Browning, n-a putut rezista tentației și, răsfoind-o, a gustat colțul paginii trei sute și ceva. L-a rupt, l-a făcut biluță și l-a băgat în gură.

Ciudat? Așa și-așa.

Obiceiul lui Oscar Wilde este bizar, într-adevăr, dar cu toate acestea suntem gata să-l interpretăm ca pe o extravaganță a unui geniu literar sau ca pe un ritual mistic, asemănător cuminecăturii. Mâncatul hârtiei este însă una din manifestările unei rare tulburări alimentare întâlnite în rândul femeilor însărcinate, copiilor mici și persoanelor cu dizabilități.

Sindromul Pica este o tulburare psihică manifestată prin ingerarea unor substanțe necomestibile. vopsea, lut, fecale, hârtie, canapele, pietre, păr sau orice altceva nu ai băga în mod normal în gură.

Mulți dintre noi am înghițit, accidental sau din curiozitate, chestii pe care n-ar fi trebuit să le mâncăm, iar hârtia este, probabil, mai des întâlnită în stomacuri decât, să zicem, canapelele. Și eu știu ce gust are hârtia, la fel cum știu ce gust are mâncarea pentru pisici sau cerneala, dar nu pentru că m-aș fi ghiftuit în mod constant cu cărțile din bibliotecă. Însă cei care suferă de sindromul Pica și sunt specializați în hârtie (xilofagii), ajung să mănânce chiar și patru-cinci coli A4 zilnic.

Dacă suferea într-adevăr Oscar Wilde de o formă mai blândă (cum spuneam, lua doar așa, de gust, câte-un colț de pagină) a sindromului Pica, n-aș putea să spun cu certitudine. Poate că gurmandul scriitor ceda cu ușurință poftelor, poate că încerca să asimileze mai bine cuvântul scris sau poate că ținea o dietă specială – apropo, un roman de 500 de pagini are aproximativ o jumătate de calorie! Oricare ar fi explicația, dacă vă trece prin cap să-ncercați și voi asta acasă, nu uitați că oamenii nu pot digera celuloza și s-ar putea să vă tăiați când mergeți după aia la budă.

Zic și eu.

No Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *