Ce să citești când te chinuie depresia – Recomandări literare de la scriitorul Matt Haig
Matt Haig, autorul unei cărți („Umanii”) pe care am citit-o și mi-a plăcut tare, pentru că m-a făcut să râd într-o seară mototolită pe care altfel aș fi aruncat-o la gunoi, a suferit pe la începutul anilor 2000 de tulburare depresivă majoră. După ce s-a făcut mai bine, a înșirat pe hârtie „Câteva motive să iubești viața”, o carte care nu mă mai face deloc să râd, dar pe care o s-o țin minte și-o s-o recitesc dacă oi mai fi vreodată nevoită să mă iau la trântă cu atacurile de panică și cu depresia. E un fel de „carte de prim ajutor” pentru depresivi, pe care Matt a scris-o din…
„Doamna Fletcher”, de Tom Perrotta , e-un roman simpatic cu nițel porno
Din când în când am niște revelații care-mi cutremură micul univers mai tare decât dacă mi l-ar călca-n picioare gușterul lungan aka Godzilla. De exemplu, ieri mi-am dat seama că pot să-mi iau cărți de la librăria de lângă mine, în loc să mă duc tocmai hăăăăăt în centru, pe la anticariate sau Libmag sau Cărturești. Nu e ca și cum librăria ar fi nouă, nu, e în același loc de când mă știu, lângă coafor. Ba chiar, când eram mică, am petrecut o grăma’ de vreme în spatele tejghelei, că acolo lucra mătușă-mea. Era fain, mă jucam de-a librăreasa și puteam să împrumut cărți, să le citesc acasă și…
Ce obiceiuri bețivănești aveau Fitzgerald, Hemingway și Steinbeck
Cum obișnuiau să bea scriitorii ăștia mari, alde Hemingway, Steinbeck și Fitzgerald? Cu paharul, bineînțeles, că doar erau niște domni. Numai eu beau berea direct din sticlă, ca țopârlanii. În rest, mă mai pricep olecuță la băut, așa că să nu care cumva să crezi că m-am apucat să scriu articolul ăsta ca să învăț cum să-mi dau cu stil la tâmplă. Doar că m-am întâlnit cu cărțulia ‘Alcohol and the writer’ a lui Donald W. Goodwin și-am zis că-i musai să împart cu ceilalți cititori care-și țin cărțile aproape și vinul și mai aproape ce-am aflat despre obiceiurile bețivănești ale lui F. Scott Fitzgerald, Ernest Hemingway și John Steinbeck. F.…
E mai ușor cu cafea, păturică și Zaurel
Astăzi deșteptarea sună cu o oră mai târziu decât de obicei, pentru că e frig și patul trage de mine cu mânuțe invizibile. A devenit tare posesiv de când ne-a vizitat noul catalog de la Ikea și ne-a arătat niște frați de-ai lui cu saltele care nu scârțâie și nici nu au o vale mare în mijloc. Așa că am mai stat puțin cu patul, ca să-l împac, și cu păturica, apoi am pus păturica pe umeri și am plecat tropa-tropa la bucătărie ca să facem cafea, nu că am mai avea cafea, doar niște ness și un pliculeț de frappe, dar nu-i bai, că le amestecăm și turnăm apă…
Barem murăturile lu’ nea Ursu să le fi mâncat, Cristino!
E mișto când te regăsești într-o carte. Devine puțin ciudat când se regăsește și prietena ta în aceeași carte. Credeai că autorul a scris-o special pentru tine, dar îți dai seama că e normal să se regăsească și ea, doar împărtășiți amândouă aceeași stângăcie socială care caracterizează personajul principal. Așa am pățit cu „Interior zero” al Laviniei Braniște, romanul publicat după două volume de proză scurtă („Cinci minute pe zi”, pe care l-am citit ca pe Biblie pentru că mi-a fost recomandat de redactorul-șef al primei reviste care mi-a publicat o povestire, și „Escapada”, care e pe lista cărților de marți seara, când mă apucă spumele pe oamenii din jur…
Șocant! O ciufută a descoperit o oglindă fermecată într-o librărie!
În lumina ultimelor mele manifestări, am ajuns la concluzia că sunt o pisică neagră, ciufută și sătulă de toți umanii. Îi ignor cu determinare, iar dacă insistă cu pis-pis-ul la mine, îi stuchesc (imaginar, deocamdată) și mă întorc înjurând cu spatele. Din când în când mă prefac drăguță ca să primesc conservă. Pardon, brânză, vinete, roșii, cartofi și ce mai mănânc eu de obicei. Drăguță ca Sylvester: Știi zilele alea în care parcă-ți pute totul și-ți vine să iei la bătaie pe toată lumea? În astfel de momente singura soluție este să merg prin librării și să-mi iau niște cărți, apoi să mă duc acasă, să-mi fac un fort dintr-un…
Sandibel contra James Bond
În weekend am stat cu mâțele alor mei, la curte. Ne-am jucat de-a chelnerița și clienții care plescăie zgomotos, strâmbă din nas în fața farfuriei și-n loc de bacșiș lasă smocuri de blană în castronelul cu apă. A fost frumos. Motanul Aurelian m-a ignorat plimbându-și fizicul murdar prin curte ca un boss care nu are vreme de socializat cu umanii provizorii, Toma aka Mordor cel borțos m-a păcălit și a intrat sub pat, unde a stat cât a avut chef pentru că cine-a mai pomenit să dea explicații chelneriței, Baba e surdă așa că oricum nu prea socializăm, Bubu s-a uitat de câteva ori la mine, dar pentru că nu…
Câte ceva despre „Uciderea Comandorului”, de Haruki Murakami
Mi-am făcut o cafea, am pus într-un castronel niște smochine și acum stau pe canapea, cu laptopul în brațe, ascultând Love Train (Hall and Oates), nu pentru că mi-ar plăcea mai mult decât metalele grele și foarte grele, ci pentru că este una dintre piesele alese de Haruki Murakami în cadrul emisiunii Murakami Radio, difuzată pe la începutul lunii ăsteia în Japonia. Încerc să îl înțeleg mai bine. Cu Murakami nu poți avea o relație superficială, un wham bam thank you mister writer, un flirt căruia îi pui punct când închizi cartea. Nu, bibicule, pe Murakami ori îl ții la distanță pentru că e prea comercial și tu preferi scriitorii slavi,…
Cum să scrii un roman bestial. Regulile lu’ pește, pardon, lu’ Steve
Steve e băiatul ăla care a scris pentru seriale mișto de genul 30 Rock sau The Office, și-acu-i producător la Veep, tot un serial mișto, cu Elaine din Seinfeld. Steve Hely a scris în 2009 o carte care se numește așa: Cum am devenit un romancier celebru Îți dai seama că am smuls-o gâfâind de pe raft și când am ajuns acasă m-am dezbrăcat și m-am năpustit asupra ei ca să-i pătrund tainele. Știam că e scrisă la caterincă (are copertă baby blue cu portocaliu vermilion), dar tocmai d-aia am vrut s-o citesc, că mă dau în vânt după caterincă. Încă n-am terminat-o, că a trebuit să dorm nițel și…
De ce să fii fericită când poți fi normală – Jeanette Winterson
Săptămâna trecută m-am amorezat de două lesbiene foarte mișto și foarte artiste. Pe una o știu din Orange Is The New Black, unde i se zice Daddy, dar pe ea o cheamă de fapt Vicci Martinez și e o ghindoacă sexy cu o tonă de big dick energy, și pe cealaltă, Jeanette Winterson pe numele ei, o știu dintr-o enciclopedie a literaturii erotice, unde și-a făcut loc datorită cărților ei semi-autobiografice despre o adolescentă adoptată, lesbiană, crescută în sânul bisericii. Jeanette Winterson scrie funny și dureros Când am citit „De ce să fii fericită când poți fi normală?” -în metrou- am avut mare grijă să nu las coperta la vedere, ca…
