Ce să citești când te chinuie depresia – Recomandări literare de la scriitorul Matt Haig

Matt Haig, autorul unei cărți („Umanii”) pe care am citit-o și mi-a plăcut tare, pentru că m-a făcut să râd într-o seară mototolită pe care altfel aș fi aruncat-o la gunoi, a suferit pe la începutul anilor 2000 de tulburare depresivă majoră. După ce s-a făcut mai bine, a înșirat pe hârtie „Câteva motive să iubești viața”, o carte care nu mă mai face deloc să râd, dar pe care o s-o țin minte și-o s-o recitesc dacă oi mai fi vreodată nevoită să mă iau la trântă cu atacurile de panică și cu depresia.

E un fel de „carte de prim ajutor” pentru depresivi, pe care Matt a scris-o din propria experiență. Conține multe lucrușoare bune de pus pe rană, sfaturi, încurajări și, foarte important, recomandări de alte cărți care ajută în vreme de depresie, sau, mă rog, care l-au ajutat pe Matt. E bine să ai undeva, pusă bine, o listuță cu cărți de leac, că nu se știe niciodată când te-nhață întunericul de ceafă și te scutură până nu mai știi de tine.

„Puterea și gloria” lui Graham Greene, un alt scriitor care a suferit de depresie, povestește cum e hăituit un preot mexican alcoolic de un locotenent de poliție, în perioada persecuției creștinilor. N-am citit-o și nici nu pare, la prima vedere, o carte către care m-aș îndrepta instinctiv vreodată, însă Matt Haig pare s-o aprecieze în mod deosebit pentru că i-a venit ușor să empatizeze cu un alcoolic. Probabil că și mie mi-ar veni ușor s-o fac.

„Orașele invizibile”, de Italo Calvino, este „cea mai frumoasă carte”, spune Matt, ale cărei „vise pe pagină” erau „atât de ireale încât aproape îi puteau alunga din minte ciudatele viziuni” cauzate de boală.

„Proscrișii”, de Susan Eloise Hinton, o carte-icon pe care autoarea a scris-o în anii 60, când era încă la liceu. P-asta o s-o citesc cât de curând, că e cu băieți care se ung cu gel pe păr. Hmmm, intriguing.

„Străinul” lui Albert Camus, un roman filozofic din a cărui proză Matt zice că răzbate o indiferență liniștitoare.

„Portocalele nu sunt singurele fructe”, de Jeanette Winterson, despre care am scris puțintel aici, că mi-a plăcut și mie mult.

„Vox”, de Nicholson Baker, o carte care constă într-un episod de sex la telefon. Să zicem că-i o carte bună la casa omului.

„Banii”, de Martin Amis, un roman despre un tip care consumă tot, mâncare, băutură, droguri, pornache.

„Jurnalul lui Samuel Pepys”, al lui Samuel Pepys, ofcorz. Am început și eu să-l citesc acum vreo zece ani, dar cumva m-a plictisit pe la jumătate, pentru că Samuel a trăit în secolul XVII și când eram mai tânără făceam mofturi la cărți scrise de oameni atât de vechi. Matt Haig zice că i-au plăcut în mod special relatările despre ciumă și Marele Incendiu din Londra, așa că o să reiau lectura. La un moment dat. Când o fi să fie.

„De veghe în lanul de secară”, de J. D. Salinger, pentru că Holden e un bun prietenaș în vremuri de restriște.

„O istorie a lumii în zece capitole și jumătate”, de Julian Barnes, e „amuzantă și ciudată”, zice Matt. Un adaos perfect pe lista cu cărți de leac, carevasăzică.

‘Wilderness Tips‘, de Margaret Atwood, o colecție de povestiri care pare să nu fi fost încă tradusă în română.

„Întinsa Mare a Sargaselor”, de Jean Rhys. Dacă mai știți voi, în Jane Eyre era o nebună închisă în mansarda lui Rochester, adică propria-i nevastă, Bertha Mason. Jean Rhys a luat nebuna de-acolo, a pus-o pe-o insulă, a dat timpul înapoi și i-a spus povestea, inclusiv cum a ajuns să se mărite cu englezul Rochester.

Cam astea au fost recomandările literare ale lui Matt Haig (bine, mint, mai are și altele, la sfârșitul cărții, dar alea sunt strict axate pe depresie și tulburări mentale). Mă rog, a mai zis ceva și despre nu-ș ce antologie de poezie din primul război mondial, dar nu, mulțumesc, aia nu-i de mine. Personal, o să dau iama în „Proscrișii”, „Banii” și ”Istoria lumii în zece capitole și jumătate” cât mai curând, nici nu mai aștept să-mi dea depresia târcoale. Asta este, îmi asum riscul. Și dacă le-oi reciti, care-i problema, Gogule?!