Meniu Închide

Sandibel contra James Bond

În weekend am stat cu mâțele alor mei, la curte. Ne-am jucat de-a chelnerița și clienții care plescăie zgomotos, strâmbă din nas în fața farfuriei și-n loc de bacșiș lasă smocuri de blană în castronelul cu apă. A fost frumos.

Motanul Aurelian m-a ignorat plimbându-și fizicul murdar prin curte ca un boss care nu are vreme de socializat cu umanii provizorii, Toma aka Mordor cel borțos m-a păcălit și a intrat sub pat, unde a stat cât a avut chef pentru că cine-a mai pomenit să dea explicații chelneriței, Baba e surdă așa că oricum nu prea socializăm, Bubu s-a uitat de câteva ori la mine, dar pentru că nu sunt interesantă s-a dus să doarmă vreo 23 de ore, iar Sandibel mi-a zis să fac ca pernuța și-am făcut. Nici nu era complicat, trebuia doar să stau nemișcată cât frământa ea vreo două kile de biscuiți pe mine cu niște gheare lungi, ascuțite și murdare. Mi-a permis să-mi fac damblaua de cititor feroce, din preaplinul suflețelului ei de mâță cu dizabilități (a bătut-o cineva când era mititică și acum are câteva problemuțe cu respirația și mersul), cu condiția să-și șteargă din când în când mucii de pagini. Nu era cartea mea, așa că n-am avut nimic împotrivă.

Îmi uitasem cărțile acasă și dimineața, după ce am servit pisicile cu niște pliculețe din alea scumpe (încerc să mă dau bine pe lângă ele, recunosc) și mi-am făcut o cafea, am luat din biblioteca maică-mii un James Bond și m-am trântit în balansoar. N-am mai citit un roman polițist de când eram mică, așa că aventura șpionului britanic m-a prins nițel, cu tot misoginismul de care mustea cartea lui Ian Fleming.

„James Bond contra KGB” (în original ‘From Russia With Love’), publicată în 1957, a fost una dintre cărțile favorite ale președintelui Kennedy, preferință care, odată făcută publică într-o revistă, a crescut rapid popularitatea seriei Bond în rândul cititorilor. Însuși scriitorul o considera cea mai bună operă a sa, așa că eu zic că dacă am citit-o p-asta, pot să le ignor liniștită pe celelalte. Nici măcar nu am văzut vreun film cu agentul 007, așa că prima mea întâlnire cu Bond, James Bond a fost cel puțin dezamăgitoare.

Damn, he was stupid.

Păi cum, frățică, să fii tu ăl mai șmecher agent MI6, să-ți împrumuți pistolul unui tip abia întâlnit, care ți se pare dubios și nebun, dar pe care-l crezi (în proporție de 87%) coleg de șpionaj în slujba reginei, și după aia să adormi?! Sau să găsești că e normal ca o duduie să se îndrăgostească lulea de tine după ce-ți citește dosarul și te vede într-o poză, ba chiar să se amorezeze atât de tare încât să defecteze din KGB oferindu-ți ca zestre taman mașina de cifrat SPEKTOR după care le curge băluța englezilor? Haidi, bre, las-o jos că măcăne, că doar nu ești Johnny Depp, ce naiba!

Cât despre rasism și misoginie, ei, atâta vreme cât ții minte că citești o carte scrisă în anii ’50, când femeia stătea cuminte la locul ei și era frumoasă, s-ar putea să nu te deranjeze prea tare. La un moment dat e chiar amuzant, de exemplu când Tatiana îl întreabă pe Bond dacă o s-o bată în cazul în care începe să mănânce ca vaca, și Bond zice că da, să stea liniștită c-o s-o bată. Că nu avea săracu’ și așa destule probleme la muncă, trebuia să stea azâr să nu se facă muierea cât o batoză. Strigător la cer.

Și pentru că am citit o ediție din ’93, publicată „pe genunchi” la una dintre acele edituri apărute ca ciupercile după ploaie, m-am putut desfăta cu o ortografie inedită (de exemplu, „tixit” în loc de „ticsit”), cu o copertă care înfățișează o tânără blondă cu pălărie trăgând de guler un biet tânăr blond care probabil a făcut mișto de pălăria ei, pe un fundal cât se poate de american și fără legătură cu subiectul cărții. Ca bonus, o geantă diplomat cu un binoclu și un pistol plutitor. În plus, fiind vorba despre un respectabil roman cu șpioni, cititorul este indus în eroare de o subtilă modificare la numele autorului: Jan în loc de Ian.

James Bond

Me-se-ri-e!

Oricum, una peste alta, a fost o experiență interesantă, dar meritul îi revine, în proporție de 99%, lui Sandibel, care mi-a umplut hainele de păr, mi-a suflat în față o duhoare pestilențială și mi-a tors în urechi juma’ de carte. Probabil că aș fi renunțat să mai citesc „James Bond contra KGB” după primele două-trei capitole dacă n-ar fi stat japița pe mine, mieunând supărată de fiecare dată când voiam să mă ridic din balansoar.

Iar dacă vine Bond James Bond la mine și-mi zice „Hai!”, eu nu mă duc, că nu e genul meu, pe bune.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.