Meniu Închide

Era la mega un bărbat pe nume Ove și l-am luat acasă

Îmi țâțâia curul după o carte pe care s-o citesc pe nerăsuflate, între două perne și două zile de muncă. Eram hămesită, cum ar veni, după lumea altuia, că lumea mea mă calcă pe nervi câteodată. Așa că, atunci când am văzut că au băgat cărți la megaimaj, m-au luat toate transpirațiile. S-a dus naibii salariul meu, m-am gândit blestemând și în același timp mulțumind zeilor că nu mai trebuie nici să mă abat de la drumul meu spre casă atunci când mă ia cu citit la inimă, nici să mă gândesc cinci minute cât bacșiș să las curierului, și nici să cobor la Romană ca să-mi iau coletul de la turnicheți și să aștept după aia juma’ de oră un metrou cu mai puțin desiș de oameni.

M-am abținut o zi, dar văzusem la chipsuri cartea lui Fredrik Backman, „Un bărbat pe nume Ove”, după care plângeam de mult și n-o citisem pentru că… „știi, eu am treabă”. Am, ce-i drept. Dar uneori uit că treaba mea e să scriu chestii și ca să scriu chestii trebuie să citesc chestii. Uitucă, ce vrei. M-am gândit, băi, dacă tu citești toată cartea în seara asta, pe lângă faptul că-ți iei de-o grijă -că-mi stătea așa, pe suflet, grija, și făcea ca un tractor – se pune ca muncă, se pune ca research, păi cum nu. Nici atâta lucru nu știi?

un bărbat pe nume OveAșa că azi am căutat cartea la chipsuri, dar nemernicii o mutaseră la alcool. Orișicât. Am pus-o pe tejghea, alături de o sticlă de ulei și niște pufuleți. Apoi am venit acasă rânjind. Nici măcar vecinul care duhnea a tutun umed păstrat la subțioară și care s-a înghesuit cu mine în lift nu m-a enervat. Mi-am făcut cartofi prăjiți și l-am luat pe Ove în brațe. Bineînțeles că s-a zbătut, așa face el, nu-i plac oamenii. Oamenii care cumpără cabluri albe, care nu mai știu să facă o cafea ca la carte, care conduc mașini franțuzești, care nu știu să prindă un șurub, care șterg cardurile de cracul pantalonilor, care merg la restaurante. De fapt, puțini oameni îi plăceau lui Ove. Nevastă-sa, Sonja. Taică-su. Prietenul Rune, deși duceau un război de uzură.

Oricât de ciudat pare să spun asta despre un moș țâfnos, el făcea întotdeauna ce trebuia. Chiar dacă bombănea, chiar dacă înjura, chiar dacă se împotrivea de câteva ori. Uneori împins de spate de alții, de Sonja, care era culoarea lui, de Parvaneh, vecina poruncitoare, sau pur și simplu de viață. Că-n viață se întâmplă mereu porcării și ai de ales, să faci ce trebuie sau să nu faci ce trebuie. Și Ove bombănea și făcea ce trebuia. Niște bombănit n-a omorât niciodată pe nimeni.

Mi-a plăcut mult de tot de Ove. E ca un motan bătrân și sătul de hazul oamenilor, care nu vrea decât să-și lingă blana de sus în jos, ca la carte. Dacă-l borfăi, te scuipă de două ori, oftează exasperat, apoi se face covrigel și începe să toarcă, ca să te potolească. Probabil d-asta l-a și împrietenit Backman pe Ove cu un motănel demn, căruia nu-i plăcea să facă pipi și caca în casa altora, că prea seamănă.

Am terminat cartea dintr-un foc, așa cum bănuisem c-o s-o fac. Scriitura e dulce și haioasă, plină de simetrii care te relaxează și te fac să te simți în siguranță. Am citit-o cu muci, printre hohote de râs, și a fost adevărată desfătare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.